Viţa de vie exista deja înainte de apariţia omului. Apariţia speciei care se cultivă în zilele noastre (vitis vinifera), datează de cca 15 milioane de ani.
Este foarte posibil că apariţia vinului să se datoreze hazardului, cineva ar fi uitat struguri într-un recipient care strivindu-se sub propria greutate ar fi dus la extracţia mustului, care la rândul său sub efectul căldurii ar fi început să fermenteze.
Viţa de vie a apărut în Orientul Mijlociu, Mesopotamienii, Perşii, Armenieni, Fenicienii şi Egiptenii au răspândit-o apoi spre vest în timpul cuceririlor şi schimburilor comerciale. Mai târziu Grecii, mari navigatori, introduc viţa de vie în Italia, de unde Românii o transportă succesiv către teritoriile cucerite; în Franţa acum aprox 2500ani, apoi către Spania, Portugalia, Germania şi apoi către teritoriile din Est traversate de Dunăre. Aşa se face că odată cu extinderea imperiilor şi a invaziilor, viţa de vie se răspândeşte în toată lumea cunoscută la acea dată.
Numai începând cu Evul Mediu, odată cu expansiunea creştinismului, tehnicile viticole şi de vinificaţie au început să se dezvolte graţie în special aportului ordinelor religioase. Regii şi feudalii urmează curând exemplul călugărilor şi în scurt timp fiecare castel şi abaţie se înconjoară de podgorii.
La mijlocul secolului al 19-lea, toate eforturile viticultorilor sunt necesare pentru combaterea unui neaşteptat flagel sosit din America; filoxera. Producătorii, dornici să încerce solul european, aduc din America viţa de vie sălbatică, ignorând că în acelaşi timp transportau şi un parazit microscopic, filoxera, care atacă rădăcinile viţei de vie distrugând astfel o mare parte din suprafeţele cultivate. Din fericire, aceeaşi vita de vie sălbatecă rezolvă situaţia, producătorii grefând viţa de vie europeana purtătoare de struguri nobili pe rădăcina viţei de vie sălbatecă, imună la acţiunea filoxerei. În zilele noastre, aproape totalitatea viţei de vie europeană este grefată pe rădăcina viţei de vie sălbatecă.
Vinurile epocilor îndepărtate erau foarte diferite de cele de astăzi. Mai degrabă greoaie şi foarte consistente, acestea erau în mod regulat amestecate cu apă înainte de consumaţie. Unele vinuri erau aromatizate, îndulcite şi chiar afumate. Românii care erau iubitori de vin vechi, îl conservau până la 20, 30 şi chiar 100 de ani în amfore de lut. Galezii au fost primii care au utilizat butoiul de lemn pentru păstrarea şi îmbătrânirea vinului.
Numai în cursul secolului al 18-lea utilizarea sticlei a început a fi generalizată, aproape în acelaşi timp cu dopul de plută. Această practică permite ulterior îmbătrânirea vinului în sticlă. (1)
